Mamă, astăzi ar fi fost ziua ta.
De mult prea mulți ani astăzi aprind lumânări în loc să te strâng în brațe.
Mi-e dor de tine în fiecare zi, însă întotdeauna, de ziua ta, îmi e mai dor ca niciodată.
Plecările, atunci când moarte vine, sunt pentru totdeauna, dar la fel este și amintirea ce încearcă să substituie într-un fel, în orice fel, lipsa.
Tot ce inerent ar fi putut avea vreo negativă conotație în viață se șterge de pe firmamentul existenței celui care râmâne și amintirea sa păstrează doar frumusețea și puritatea spiritului celui ce nu mai este.
Atâtea am avut a povesti, mama și eu, și nimic nu iubeam mai mult pe lume decât clipele în care vorbele curgeau și noi ne simțeam atât de aproape.
Nu am mai reusit să trăiesc vreodată de la plecarea sa un astfel de sentiment de profundă apartenență.
A fost și nu mai este, a fost si niciodata nu va mai fi să fie.
Îmi vine greu sa realizez că fizic nu mai ești lângă mine. Poate și fiindcă te simt aproape în fiecare vis, te port cu mine în fiecare gând.
Au rămas atât de multe de spus între noi. Ce-aș fi voit a spune, spun acum, adesea, în mintea mea, nădăjduind, fără de speranță, că mă vei auzi cumva.
Cred însă, stiu, ca m-ai iubit si te-am iubit pân’ la durere și dincolo de ea.
Nu a rămas nimic mai mult de simțit, nimic n-a fost incomplet din acest punct de vedere în povestea noastră.
Atunci nu stiam, am avut nevoie de curgerea anilor, de imposibilitatea regăsirii mele în mine, fără tine, ca să înteleg cu adevărat ce mereu știusem.
Mi-aș fi dorit să îți pot ura la mulți ani fericiți.
În schimb îți spun zbor lin, mama mea!
Ești pulbere de stele, ești steaua mea, ești singura ce strălucește prin noaptea asta grea.